Pereții-covor ai sinagogii neologe din Oradea și textilele ca „materiale de construcție”

De ce arată o clădire așa cum arată? Această întrebare aparent simplă nu este deloc ușor de rezolvat.

Triumful metodelor industriale

Pentru orașele europene secolul al XIX-lea a adus materiale produse prin procese industriale. Într-un interval relativ scurt, acestea au devenit larg accesibile și au modelat în mod decisiv aspectul clădirilor noastre. În sinagoga neologă din Oradea, elementele arhitecturale definitorii – pandantivii care transmit forțele structurale ale cupolei centrale de tip bizantin, precum și registrele galeriilor – sunt susținute vizibil de coloane metalice marcate cu bronz argintiu (lac pentru sobe). Datorită proprietăților structurale ale fontei (respectiv ale oțelului), a fost posibilă crearea unui spațiu interior mult mai aerat și mai transparent, întrucât stabilitatea structurii nu mai depindea de ziduri masive de zidărie. Masa grea a cupolei pare astfel să se sprijine pe un schelet de susținere mult mai suplu, dar considerabil mai flexibil. Ca urmare, interiorul sinagogii este luminos și ușor de perceput vizual.

Necesități rituale

Organizarea tradițională a liturgiei iudaice rabinice se reflectă clar în dispunerea interioară a sălii de rugăciune. Așa-numitele patru coloane centrale – un element tipic arhitecturii sinagogilor tradiționale din Europa Centrală și de Est – sunt păstrate și aici; în acest caz însă ele sunt transformate în grupuri compuse din câte patru coloane și relocate în colțurile sălii cu cupolă. În acest mod întreaga clădire este transformată într-un spațiu interior vast și neutru, cu un caracter aproape industrial, care poate fi reorganizat cu ușurință în funcție de necesități.
Bimah-ul, platforma ridicată utilizată pentru citirea Torei s-a deplasat, de asemenea, din poziția sa tradițională din centrul sălii către un amplasament în fața peretelui estic, în conformitate cu reformele religioase ale mișcării neologe. Ca urmare, organizarea spațială a sinagogii devine imediat inteligibilă chiar și pentru un vizitator creștin.

Origini străvechi și porunca interdicției imaginii

Întregul prim volum (1859) al tratatului fundamental de teorie arhitecturală al lui Gottfried Semper, Der Stil in den technischen und tektonischen Künsten (Stilul în artele tehnice și tectonice), este consacrat paralelismelor dintre arta textilă și arhitectură. Semper a identificat drept tip arhitectural primordial structurile ușoare de tip cort și colibă, compuse dintr-un cadru ale cărui pereți de închidere constau din textile suspendate sau întinse. Modelele țesute ale acestor textile, argumenta el, au supraviețuit ca referințe în ornamentația pereților, mai ales în religiile orientale aniconice care, în anumite circumstanțe, interziceau reprezentarea figurii umane.

Modelele seriale nonfigurative – geometrice sau organice – atât de familiare tradițiilor textile s-au dovedit astfel deosebit de potrivite pentru satisfacerea nevoilor decorative ale comunităților orientale. Influența cărții lui Semper, care manifesta un interes profund pentru tradițiile arhitecturale ale Orientului, se afla la apogeu în arhitectura europeană tocmai în perioada în care era construită sinagoga noastră. Interdicția rituală iudaică a imaginilor se armoniza în mod remarcabil cu ornamentația pereților ce evocă textile întinse. În același timp, posibilitățile structurale oferite de fontă au făcut posibilă realizarea unor schelete constructive monumentale. Arta textilă a putut astfel să atingă un nou nivel: arhitectura însăși era capabilă să evoce corturile ușoare, acoperite cu textile, ale populațiilor care trăiau adesea în condiții nomade în Orient – se pot aminti aici comunitățile iudaice ale Vechiului Testament sau populațiile deșertului arab.

Structură învelită în ornament

Privită din această perspectivă, Sinagoga Neologă Sion din Oradea poate fi înțeleasă nu doar ca un spațiu liturgic, ci și ca o expresie arhitecturală timpurie a unei transformări mai ample în relația dintre structură și suprafață. „Pielea” sa ornamentală, de natură textilă, întinsă peste un schelet structural rațional din fontă, întruchipează cu precizie principiul formulat de Gottfried Semper: peretele arhitectural ca un tip de închidere sau învelitoare de natură țesută. Suprafețele decorate ale clădirii se comportă asemenea unui material textil ornamentat suspendat peste un schelet industrial, făcând vizibilă tranziția teoretică de la zidăria portantă la un sistem structural mai ușor, disimulat în spatele unui înveliș ornamental expresiv.

Această separare între cadrul structural și suprafața decorativă devine deosebit de evidentă în deceniile următoare, mai ales în arhitectura Art Nouveau. În jurul sinagogii „țesutul urban” al Oradei se transformă, la cumpăna secolelor XIX–XX, într-un nou centru comercial și civic. Numeroasele edificii ridicate în această perioadă tratează fațada nu ca o expresie directă a structurii, ci ca un strat ornamental autonom, bogat decorat și adesea inspirat din motive textile provenite din tradițiile populare vii. Exemplul cel mai emblematic îl constituie Palatul Vulturul Negru, proiectat de arhitecții Marcell Komor și Dezső Jakab, al căror suprafețe decorative fluide, cu o ornamentație elaborată generează imaginea unei fațade mai degrabă țesută decât construită. Numeroase clădiri învecinate – precum casa de raport Adolf Moskovits și Fiii – ilustrează o abordare similară. Structura se retrage în plan secund, iar fațada devine un câmp decorativ autonom.

Concluzii: o analogie aprofundată

Dacă extindem ușor analogia textilă a lui Semper, aceste fațade pot fi înțelese astăzi ca parte a unui „țesut” urban mai amplu. Multe dintre clădirile acestui cartier istoric au cunoscut, pentru o perioadă, o stare de degradare, suprafețele lor odinioară vibrante fiind estompate sau deteriorate. Tocmai din acest motiv, metafora textilă capătă o forță deosebită: așa cum un material țesut poate fi reparat, reînnodat sau reînnoit, tot astfel și țesutul arhitectural al orașului invită la restaurare și reinterpretare. Sinagoga și arhitectura Art Nouveau din jurul său nu constituie doar mărturii ale unui moment remarcabil din istoria arhitecturii, ci și potențiale „fire” în rețeserea vieții urbane a Oradei. Revitalizarea lor ar putea deveni parte a unui proces mai amplu prin care țesutul istoric al orașului este readus la o stare de vitalitate, continuitate și expresivitate..

Text: Zuh Deodáth și Anthony Gall

Válogatott bibliográfia:

Moravánszky, Ákos. Die Wahrheit der Bekleidung. In: Der Architekt, 2021/6.
Moravánszky, Ákos. Stoffwechsel: Materialverwandlung in der Architektur. Basel: Birkhäuser, 2018.
Semper, Gottfried. Der Stil in den technischen und tektonischen Künsten, oder Praktische Ästhetik. Vol. I: Textile Kunst. Frankfurt am Main, 1859.
Semper, Gottfried. London Writings 1850–1855. Edited by Michael Gnehm (USI / ETH), Sonja Hildebrand (USI), and Dieter Weidmann (USI). Zurich: gta Verlag, 2021. Tzonis, Alexander & Lefaivre, Liane (1996). “Skin Rigorism: a New International Non-Style.” Casabella 630–631, LX (Jan–Feb): 129–135.